Mutarea polițiștilor de penitenciare a cunoscut o abordare greșită la nivelul factorului decizional competent.
De la o chestiune simplistă și criticabilă, începând cu anul 2020, sistemul a cunoscut o normare legislativă a detaliilor privind mutarea. În principal, mutarea s-a împărțit în două capitole relevante: mutarea la cerere sau mutarea în interes de serviciu.
Ambele rămân definite legislativ ca manifestări de voință ale solicitantului, fiind diferențiate de parcursul cererii și modalitățile de soluționare.
Procedura împarte polițiștii de penitenciare între oportunitate și necesitate, dar realitatea îi împarte între cei care respectă regulile și cei care încearcă să le ocolească.
Am mai discutat despre problema resurselor umane și despre persoana care are controlul și am încercat să înțelegem anumite nevoi și oportunități care au determinat pe unii să încalce regulile normale.
Am observat modul în care unii au evitat necesitatea și au folosit procedurile pentru a obține avantajele oportunității.
Nu trebuie să credeți că toți procedează în mod corect sau că unii abuzează de procedurile pentru a-și satisface propriul interes.
Există și persoane care încearcă să obțină mutarea în mod normal, dar este destul de evident că se face și în mod necinstit.
Întrucât aspectul legalității este emis de instituția care le face, este ușor să te lași înșelat de aparența corectitudinii.
Pentru cei care așteaptă să fie transferați de la o unitate la alta, este cel mai dificil. Aș putea spune că este aproape imposibil sau că trebuie să ai un mare noroc să reușești.
Astfel, ceea ce inițial era o manifestare a voinței solicitantului a devenit o manifestare a voinței conducerii.
În procedura actuală, factorul de conducere a stabilit un număr exact de plecări de la fiecare unitate pentru cei care doresc transferul, impunând un număr fix, în pretinsa legalitate, pentru care se poate acorda avizul preliminar.
Nu știu dacă înțelegeți exact, dar Administrația Națională a Penitenciarelor a stabilit limite precise pentru numărul de persoane care pot fi transferate către o anumită unitate și unele limite chiar și pentru plecări. De exemplu, o unitate trebuie să primească doar 3 polițiști de penitenciare și trebuie să permită plecarea a doar 2.
Cu alte cuvinte, nu contează manifestarea de voință, nu contează că sunt 5 cereri de transfer către o unitate și 5 cereri de plecare, iar procentul de personal rămâne neschimbat. Contează doar interesul instituțional pretins, iar ideea de a promova valorile ocrotite și de a motiva personalul într-un mod autentic pierde din importanță în fața acestui obiectiv.
Informația referitoare la calendarul desfășurării nu ne-a mai fost comunicată, deoarece au fost emise adrese specifice pentru fiecare unitate în parte, iar demersul general nu pare să mai fie relevant.
Pentru noi, au existat doar informări preliminare scurte în cadrul ședințelor de conducere, iar adresele specifice unității nu ne-au fost comunicate.
În acest moment, nu avem cunoștință despre etapele ce trebuie urmate sau despre existența unui posibil calendar, care să conțină termene de aprobare sau finalizare a procesului.
Știm că au fost luate decizii impuse, știm că primim tot mai puține informații relevante, știm că unii au învățat să ne evite fără consecințe, vedem, auzim, scriem și ne mirăm, dar cel mai important, așteptăm.